Transplantologia şi controversele sale. Cât de “morţi” suntem când ajungem pe masa de dezmembrare?
Acceptarea conceptului de moarte cerebrală
Cu câţiva ani în urmă, chirurgul britanic de transplant Tom Treasure spunea intr-un articol publicat în Jurnalul Societăţii Regale de Medicină, ce a fost inserat în cartea Recoltarea Sângeroasă:
“Lipsa bătăii inimii a fost cea care a definit moartea, până când apariţia transplantului de inimă a forţat public dezbaterile de la sfârşitul anilor 1960. Odată ce procesul morţii este finalizat până în punctul în care inima se opreşte sau intră în fibrilaţii, este probabil ca aceasta să fie deteriorată în mod irecuperabil.
Pentru ca transplantul de inimă să reuşească, moartea a trebuit să fie redefinită ca moarte cerebrală. Transplantul a împins, fără îndoială, limitele a ceea ce doctorii ar putea sau nu face şi, la rândul său, societatea a acceptat noile definiţii.
Pentru realizarea donării multiple de organe, ceva care ar fi fost considerat oribil într-un alt moment istoric a devenit nu doar tolerabil, ci lăudabil, sub noile reguli. Redefinirea limitelor eticii sunt paşi care ne-ar putea conduce, dacă nu suntem atenţi, pe panta alunecoasă a specialiştilor în etică”.
Acum cîteva zile, fostul preşedinte al Colegiului Medicilor, prof. dr. Vasile Astărăstoaie, a postat un comentariu pe pagina sa de Facebook, unde analizează conceptul de moarte cerebrală şi problemele etice pe care aceasta le ridică.
“Acest concept (moartea cerebrală) a fost impus în cadrul activităţii de transplant. Dacă criteriile clasice de stabilire a morţii, care se bazau pe semnele precoce şi semi-tardive de moarte, nu ar fi fost modernizate s-ar fi blocat recoltarea de organe de la donatori decedaţi. Pentru medicii legişti, diagnosticul de moarte se stabileşte pe baza semnelor negative de viaţă (absenţa circulaţiei, a bătăilor inimii, absenţa respiraţiei, absenţa reflexelor etc.) şi a semnelor pozitive de moarte (răcirea cadaverică, rigiditatea cadaverică, pergamentarea, lividităţi etc.). Existenţa entităţilor moarte aparentă şi moarte clinică determină o mare prudenţă şi responsabilitate în diagnosticul de moarte reală”, a notat dr. Vasile Astărăstoaie în postarea sa de pe facebook.
Referindu-se la acceptarea conceptului de moarte cerebrală dr. Astărăstoaie arată că aceasta a avut la bază lucrările filozofice ale lui Kant şi concepţiile utilitariştilor:
“Conceptul de moarte cerebrală a stârnit şi stârneşte controverse în plan medical, etic, juridic şi social. Moartea cerebrală reprezintă pierderea ireversibilă a funcţiilor întregului creier, inclusiv baza creierului. Acceptarea acestui concept a avut la bază lucrările filozofice ale lui Kant, care îi considera persoane doar pe cei care aveau competenţe pentru a raţiona, precum şi concepţiile utilitariştilor, care evaluau viaţa în funcţie de posibilităţile unui individ de a se integra în societate. Acest concept este acceptat în marea majoritate a ţărilor, excepţie făcând doar câteva, de exemplu, Japonia. În Japonia shintoista moartea este acceptată ca un proces social petrecut în timp îndelungat (minim 2 ani). Aceasta este explicaţia faptului că există ţări dezvoltate tehnologic în care transplantul de ţesuturi şi organe nu se practică sau, în cazul Japoniei, se practica dar implicând doar donatorii vii”.
Trecând în revistă criteriile pe baza cărora se stabilea moartea cerebrală în 1968 cât şi în prezent, dr. Astărăstoaie opinează că este greu de spus dacă aceste modificări sunt benefice sau nu:
“Clasic, moartea cerebrală se stabilea pe baza criteriilor de la Harvard (1968) şi care constau în: nereceptivitatea şi lipsa răspunsului la stimuli; nici o mişcare musculară sau respiraţie nu este observată; absenţa reflexelor şi electroencefalograma izoelectrică pe înregistrare continuă pe o durată de 24 de ore (…).
Încet-încet aceste criterii au fost considerate restrictive şi au fost modificate.
În present, moartea cerebrală se constată prin: examen clinic, alcătuit din: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral; absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee şi două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
Moartea cerebrală rămâne un punct controversat
“E greu de spus dacă aceste modificări sunt benefice sau nu; dacă ele confirmă sau nu moartea reală. Oricum există persoane care au dezvoltat o stare de anxietate legată de faptul că în situaţii grave nu li se va acorda ajutor medical calificat, vor fi declarate în moarte cerebrală şi organele vor fi transplantate la altcineva.
Un studiu recent, realizat în SUA, arată că aproape 40% dintre cetăţenii americani care doresc să fie donatori după moarte, nu au confirmat pe card această calitate tocmai din această frică” mai notează prof. dr. Vasile Astărăstoaie.
Este valabil, aşadar, conceptul de moarte cerebrală? Răspunsul, din câte s-au spus până acum, este, evident, nu! Îndoielile, obiecţiile şi lipsa certitudinii în echivalarea morţii cerebrale cu moartea biologică nu au fost încă clarificate. Moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu implacabilul sfârşit biologic al omului.
La 50 de ani de la crearea şi consacrarea acestui concept, moartea cerebrală rămâne un punct controversat, o rană deschisă pentru medicină, bioetică, filosofie şi teologie. Atunci când nu există reglementări, abuzurile sunt deschise. Stiinţa fără conştiinţă poate conduce la finalul societăţii umane, a umanismului.